duminică, 27 mai 2012

In sufletul meu ploua ...



     Ieri am pierdut un prieten :(

      L-am pierdut de tot, l-a luat Dumnezeu la varsta de 25 de ani, Era un copil care ar fi avut toata viata inainte, dar... ( cel mai trist cuvant ). Viata nu este asa cum ne-o dorim noi, din pacate !

      L-am cunoscut in urma cu aproximativ trei saptamani. Ma internasem la Spitalul Militar Central – Bucuresti pentru o operatie pe coloana ce era inevitabila, deoarece aveam dureri foarte mari, cauzate de o hernie de disc. Pe Alexandru l-am gasit acolo. Suferise un accident violent de masina si avea trei vertebre fracturate, in multe bucati, in dreptul plamanilor. 

      Mi-am propus sa scriu un articol despre ceea ce s-a intamplat acolo, despre atmosfera din salon, despre operatia pe care am suferit-o ... despre faptul ca pentru o scurta perioada de timp cat am fost acolo, am avut o familie. Toti am devenit prieteni, pentru ca asa cum am scris intr-o postare anterioara, prieteniile se leaga pe o fundatie solida, pe evenimentele care fac oamenii sa se uneasca, cand sufera si se bucura impreuna si nu cand totul este roz. 

      Am suferit toti, si ne-am ridicat moralul unul altuia. Nu este simplu sa fii operat si sa realizezi ca esti neputincios in multe privinte, devenind un lucru compilcat si bautul cu paiul dintr-o cana cu apa, ca sa nu mai vorbesc de multe altele cum ar fi ridicatul din pat, sau asezatul pe scaun.

      Am vrut sa descriu intr-o anumita maniera amuzanta tot ceea ce am simtit si trait impreuna acolo, intr-un fel optimist. Dar... nu mai pot sa o fac, pentru faptul ca unul dintre noi a plecat, pentru totdeauna. A lasat in inima mea un gol si nici nu vreau sa ma gandesc la ce simte biata mama a lui, care a stat cu noi aproape zi de zi, iar noaptea dormea pe un scaun langa el in salon. Pot spune ca a fost o mama si pentru noi restul de acolo. Este o femeie extraordinara si sper ca Dumnezeu sa-i dea putere. Era singul copil...

      Fata de prima zi, in care l-am cunoscut, incepuse sa evolueze, parca din ce in ce mai bine, ca sa nu mai zic ca am fost operati in aceeasi zi. La mine a fost mai usoara dar el avea nevoie de 6 suruburi pe care le-a asteptat o saptamana, plus incercarea de reconstructie a vertebrelor fracturate, operatie care a durat dupa cate am inteles cca 5-6 ore. De a doua zi de dupa operatie, parea ca incepuse sa mearga spre bine. Devenise voios, comunica din ce in ce mai mult, radea.. povestea., incepuse sa-si revina. Au vrut sa-l mute intr-o rezerva cu doua paturi dar el cat si Silvia, mama lui, au vrut sa stam impreuna deoarece salonul 10 era cel mai insufletit, luminat cu glumele noastre... si cred ca si lui ii dadea un anumit grad de confort. Si l-am inteles. Nici eu nu as fi vrut sa ma izolez. Socializarea face bine in situatiile astea.

      Am plecat spre casa, externandu-ma si am mers pe la fiecare inainte si ne-am strans mainile, iar pe Alex l-am privit in ochi si i-am zis ca data viitoare cand ne vedem, vreau sa-l vad pe picioare. Si mi-a zambit. Isi dorea asta, fiind genul de barbat optimist. Era un spirit luptator, puternic. Am plecat, si in sufletul meu aveam speranta ca se va face bine.

      Ieri am primit un telefon de la un alt coleg de suferinta, aflat inca in spital: "Radule... am vrut sa afli de la noi. A murit Alex acum cateva minute...". Am ramas stupefiat, si nu imi venea sa cred. Se pare ca a i-a cedat inima. Am deschis repede pagina lui de Facebook sa vad daca e vreun zvon eronat. Am reincarcat pagina de nenumarate ori, in ideea ca posteaza cineva ceva. Si au inceput ... R.I.P .. Era adevarat.  

      M-am schimbat foarte mult in ultima perioada. Am ajuns sa realizez ca nu e important daca nu ai bani sa-ti iei o plasma sau o masina noua, ca nu e important daca Lucian Bute a pierdut un meci sau Steaua nu s-a calificat, si multe nimicuri care nu au importanta. Ceea ce este important este sanatatea ta si a familiei tale, a prietenilor. Restul sunt lucruri neimportante.



      Traiesc acum cea mai frumoasa poveste de dragoste. Iubesc aerul pe care il respir !


            Alexandru, nu te voi uita niciodata.
            Dumnezeu sa te odihneasca !

2 comentarii:

  1. Cum am ajuns acasa am intrat pe adresa ta de blog sa vad ce ai mai scris.Am avut acelasi soc pe care l-am avut in salon cand am aflat pe ce drum plecase Alex. Nu era calea aleasa de el. Altcineva a decis in locul lui.

    Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ai pierdut un prieten, dar el e acum un inger ce are grija de voi:)

    RăspundețiȘtergere