marți, 6 noiembrie 2012

Chitara



     Am pus mâna pe o chitară pentru prima dată prin vara anului 1990, când l-am vizitat pe Viorel, un văr, şi am văzut-o într-un colţ, sprijinită de perete, puţin prăfuită. Mi-a zdrăngănit o melodie formată din doar patru acorduri iar apoi o alta cântată doar pe o singură coardă. Atât ştia şi el. Eram fascinat de cum putea să se audă. Nu mai ascultasem vibratia unor coarde „live” până in acel moment. Auzisem tot felul de înregistrări pe magnetofon, televizor sau minunea de casetofon Elektronika 302, făcut de ruşi, dar nu se putea compara. Eram fermecat ... m-am îndrăgostit!

     O primise cadou de la tatăl lui încă de pe vremea când era în armată şi la rându-i fusese captivat de felul cum cânta un camarad de arme. A primit-o de la Aurel, unchiul meu, când l-a vizitat la unitate, în Mangalia. Marina, ca armă şi armată, se făcea timp de doi ani de zile. Aurel a decedat, până să se libereze şi astfel acea chitară avea o valoare sentimentală pentru el.

     L-am rugat să mi-o împrumute să ma joc si eu pe acele acorduri şi a fost de acord. Si uite aşa eram eu singur cu acea chitară, o bijuterie făcută de Reghin, din lemn, frumos lăcuită şi cu coarde metalice. În scurt timp am reuşit să o dezacordez şi oricât m-am chinuit nu am mai reuşit să o acordez. M-am dat şi peste cap, ca în povestea cu Harap Alb, dar tot degeaba. M-aş fi dus la Vio să-l rog să o acordeze el, aşa cum se pricepea. Dar dacă o vroia inapoi? Nu m-am dus fiindu-mi teamă că dragostea mea, cea nouă, va rămăne iar intr-un colţ de cameră, aşezându-se praful peste ea. 

     Şi cum nimic, pe lumea asta, nu este la voia întâmplării, l-am cunoscut pe Grigore, care este cu opt ani mai mare ca mine şi pe lângă faptul că era pasionat de calculatoare, ca şi mine dealtfel, cânta pe la nunţi şi evident că avea o chitară electrică. Am făcut repede o echipă “Dream Team” care ulterior s-a transformat în „Turbo Load Software”. Astfel, îmbinam utilul cu plăcutul. Făceam programare şi zdrăngăneam la chitări. Am învăţat să o acordez şi să cânt câteva piese. 


     Era ajunul crăciunului şi am mers cu “Deschide uşa creştine”, a lui Hruşcă, două chitări, trei băieţi şi două fete. A fost cea mai frumoasă seară de ajun. Am colindat pe la uşi de nu le mai ştiam numărul. Am făcut o mulţime de bani. Am băut şi multe pahare de vin. He he... cât a fost frig afară nu am avut nimic dar cand am intrat în casă la mine, din cauza căldurii m-a luat ameţeala şi simţeam cum mi se moaie genunchii, că la un moment dat m-am aşezat în fund, cu spatele rezemat de uşa de la intrare, cu chitara în braţe şi cu mâinile lălâi atârnand ... Nu a trecut mult, şi a aparut mama. M-a vazut acolo aşa, cum stateam eu liniştitsi zice:
     - Aaaaa, ia să-l chem eu pe taică-tu. În halul asta se vine acasa?
     Mi-am revenit instantaneu. M-am ridicat, m-am dus la baie, am dat cu apa rece pe faţă şi eram aproape ca nou, revenindu-mi complet abia a doua zi. “Prietenii stiu de ce!”.



     A mai trecut un an. Mă aflam iar în seara de ajun şi după ce am terminat de colindat, m-am dus să mă văd cu gaşca mea de prieteni, majoritatea vecini de bloc şi cartier, la un băruleţ unde ne adunam seară de seară, numit Cristi. De-ar fi ştiut mama că ăsta e numele unui bar şi nu al unui prieten de-al meu, mi-ar fi interzis demult să merg acolo, dar a aflat prin ultimul an de liceu, când m-a întrebat dacă Cristi nu are şi el de învăţat pentru Bac....

     Era aproape de miezul nopţii, baieţii erau deja mult prea veseli de la licoarea lui Bachus, mai ales Gigi care dupa ce că avea mai mult cu zece ani ca mine, şi speram la mai multă minte, în timp ce cântam, mi-a strecurat printre coarde direct în cutia de rezonanţă, o petardă aprinsă, din alea de se gaseau atunci prin comerţ, şi la orice colţ de stradă, pentru satisfacţia românului, că tare-i mai place să pocnească de anul nou.
     
     M-am speriat, am sărit de pe scaun, cu chitara ridicată deasupra capului, încercând să fac acea petarda să cadă, dar în afară de a face un spectacol gen Jimi Hendrix, cu fumul de ieşea din ce în ce mai gros dinăuntru, nu am reuşit să o scot. S-a auzit o bubuitură, am văzut cum îi zboară capacele... Iubirea mea era fărâmată, iar eu rămăsesem înmărmurit cu ce mai rămesese din minunata chitară în mâini. Griful atârnat de coarde şi legat de niste bucaţi de lemn.
     Vio... „na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”. Mi-a dat Gigi banii pe chitară şi am început repede repede să caut alta identică. Am găsit una, spre norocul meu, n-a trebuit să-i rup decât eticheta dinăuntul cutiei, pentru că pe ea era trecut alt an de fabricaţie. Probabil că nu ar fi observat nimeni acest detaliu, dar nu am vrut să ştie Viorel. Nu puteam risca.

     Nu mi-a mai cerut-o niciodată înapoi. Intre timp am plecat în armată, apoi m-am căsătorit cu o femeie egoistă care nu suporta nimic din ceea ce făceam eu, mai ales chitara, omorându-mi pasiunile una câte una. Grigore se mutase împreună cu familia la Bucureşti....Şi uite aşa a ajuns să zacă în husă, într-un colţ de cameră, paisprezece ani de zile. Abia când în sfârşit eram singur, după ce am divorţat, am vrut să cânt din nou la ea. Imposibil. Se uscase aşa de tare că a crăpat placajul, griful s-a desprins de pe cutia de rezonanţă, cordarul era dezlipit şi el. Era o epavă. Imi venea să plâng. Realizam cum în atâtia ani, mă degradasem precum citara aia, nu mai eram eu.

     I-am povestit unui coleg de muncă, că-mi doresc o chitară şi s-a oferit să vorbească cu tatăl lui să-mi împrumute vechea lui chitară electrică, care sigur e mai mare ca vârstă decât mine, cu care cânta pe vremuri pe la nunţi şi alte evenimente, şi care stătea prăfuită pe un dulap. Mi-a adus-o exact în ajunul crăciunului lui 2010. M-am bucurat foarte tare. I-am schimbat coardele, deoarece cele vechi erau ruginite şi nu mai sunau deloc bine. O mai am şi acum. Nu mă simt atras de ea. Are griful îngust, mult prea mic pentru mâna mea, nu sună bine decat cu staţie, pe care nu o am, dar e o chitară. Decât deloc, e ceva!

     Acum câteva zile, am reparat un calculator al unui prieten care e profesor de muzică şi care are o multime de instrumente prin casă. I-am spus că am idee si eu de muzică şi că imi place chitara. A dispărut pentru o clipă şi a aparut cu una exact ca vechea mea dragoste. M-a pus să-i arat macar cinci acorduri. I-am cântat „Hotel California” a lui Eagles. A rămas uimit, a crezut că glumesc. Am avut ceva tentative de acorduri dar pană să să mă obişnuiesc, cu mărimea grifului, imi ia ceva. Mi-a propus să lucrăm împreună, fiind optimist, ca după două luni de studiu, după cum zicea, să cântăm la fete. Am râs amândoi. Cântam pe vremuri la gagici dar acum el e însurat, la fel urmând să fiu şi eu. Poate că de data asta nimeresc o persoană care să mă motiveze, să mă susţină şi invers.

     Am plecat în acea seară, cu gândul să-mi cumpăr o chitară clasică, poate chiar un „double six” (2 x 6 coarde) şi am să fac asta. Înainte era mai rar dar acum mă gândesc în fiecare zi. Sper că ziua aia o sa vină mai repede, să mă îndrăgostesc din nou...


     Ce zici, ai să mă laşi să cânt la chitară?


5 comentarii:

  1. Acum exista deja C... Cine stie de unde sare dragostea...oricui canti la chitara ii farmeci sufletul:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Poti canta atat de frumos la chitara, te-as asculta ore intregi, mi-e dor sa te ascult, cand te mai ascult???

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu m-as supara sa te aud cantand in fiecare zi la chitara, imi mangai sufletul de fiecare data cand aud sunetul coardelor :*

    RăspundețiȘtergere