joi, 23 mai 2013

O plimbare de neuitat


      Ora 6.20 dimineața.
      Sună alarma de pe telefonul mobil. Deschid ochii, aşa pe jumătate, localizez telefonul, opresc alarma şi formez repede numarul unei prietene, căreia îi promisesem că o trezesc dimineaţă. Sun o dată, de două ori până îmi dă ton de ocupat, semn că s-a trezit. Apuc iar perna mare şi pufoasă şi mă afund din nou în ea. Mai stau preţ de cinci minute şi deshid ochii. Era 7.10 şi am pornit televizorul. Busu, de pe ProTv povestea ceva de vreme dar nu-l ascultam deşi ar fi trebuit să fiu atent. 

      Am plecat să mă spăl pe ochi şi pe dinţi. Mi-am baut cafeaua. Sună telefonul. Mă uit si văd că mă apela Mihai. Un prieten, cu care imi beau cafeaua in fiecare dimineată, ori un ceai în cazul în care am baut deja o cafea, el ocupându-se cu casele de marcat fiscale. Răspund. Îmi spune să mă echipez mai repede că pleacă la Uzlina, aflată în inima deltei, să citească şi să scoată rapoartele fiscale de la beneficiarii din zonă, loc în care trebuie mers doar pe apă. Vroiam demult să ajung să văd acea zonă şi eram extrem de bucuros, neştiind însă ce urma să se întâmple. Îmi iau repede geanta, pun aparatul de fotografiat în ea, mă uit pe geam afară, soare cu puţini nori, trag repede pantalonii pe mine, cămașa, papucii din piele, nou cumparati, în picioare şi plec.

      Îl găsesc la terasă, băuse deja jumătate din cafeaua, nasoală rău dar... o suportăm ca e servită în locul unde ne adunăm toţi dimineaţa, iar unul dintre noi, nu dau nume, mare scamator a fermecat-o pe una dintre cele două fete de la bar. Ce să facem? E prietenul nostru, cu toate că ne uităm în fiecare dimineață, pe tura respectivei, dacă e supărată sau certată cu colegul de apartament, deoarece s-au și mutat împreună,  ca să ştim la ce ne asteptăm în ceşti. He he, atât timp cât îşi zâmbesc e în regulă.

      S-a cam întunecat, erau nori de ploaie, dar dacă era programat să ne astepte şalupa trebuia să mergem. Am mers așa cam cinci kilometri şi a început ploaia. Nu era o problemă deoarece eram încă în maşină şi până la pontonul cu şalupa din Murighiol mai aveam circa 40km de parcurs pe stradă. Am sperat că se va opri ploaia.

      Am ajuns, în Murighiol, până am parcat, pâna şi băiatul cu şalupa a terminat cu ce mai avea de făcut, a încetat ploaia si a ieşit soarele. Eram fericit că pot folosi Nikon-ul meu fară să-l ud. Ne-am urcat noi doi, o doamnă şi băiatul care urma să ne ducă, în şalupă. Pe doama respectivă trebuia să o lase la un ponton undeva în apropiere. Plecăm. M-am aşezat confortabil, pe păturică, am scos aparatul din geantă şi am am început să fac fotografii. Bucuria ne-a dispărut brusc de pe chip când am văzut ca se întunecă deodată şi incepe să plouă, asta întâmplându-se la maximum cinci minute de când plecasem. Valeuuuuu am luat repede geanta, am băgat aparatul, mare cât frigiderul, în ea, am aruncat şi telefonul mobil acolo, apoi am pus repede geanta într-o pungă, ca să nu se ude. Cu electronicele rezolvasem dar.. eram totuşi în cămaşă, pantaloni si papuci şi cu ochelarii pe nas plini si aia de apă. Nu am un model cu ştergătoare... Și turna, turna... rupere de nori, eram fleaşcă. Mihai a fost inspirat şi avea o bluză de trening, dar nu mai conta. Intra apa şi prin aia. Doamna care era cu noi, a scos repede o geacă de fâş dintr-o geantă şi mi-a dat-o să o pun pe mine. Avea şi glugă. Eram deja ud tot, îmi ploua şi în buzunarele de la spate şi cum nimic nu e de ajuns, a început să toarne şi cu gheată. Bucăţi de mărimea bobului de orez dacă nu chiar puţin mai mari. Am ajuns la pontonul cu pricina, a coborât doamna, şi mi-a sps să îi înapoiez la întoarcere acea geacă prin baiatul de pe şalupă, acela fiind localnic. I-am mulţumit din nou şi L-am rugat şi pe prietenul meu, cu care mai vorbesc uneori să-i dea sănătate.

      Plecăm în continuare. Ploua, tuna... dar ce mai conta. Eu şi Mihai eram uzi ca două pisici scoase din mașina de spălat. La mine cu sau fără glugă era aproximativ acelasi lucru. Şi aşa nu am păr pe cap prea mult, dar decât să sară apa ca de pe streşină, şi să-i ud mai rău pe cei de lîngă mine, am preferat să o ţin pe cap.

      Am ajuns la „Egreta Resortaşa cum e numită acea proprietate. Superbă în poze dar acum o vedeam în realitate. Ploaia s-a mai oprit. Noi ne-am dat jos din şalupă și am intrat în recepția pensiunii. Mihai s-a apucat de treabă iar eu am început să fac fotografii, cu prmisiunea administratorului, stând mai mult pe sub acoperiş ca să nu ud aparatul.
      
      Era un grup e turisti din Bucureşti care plecau, îşi terminaseră vacanţa, cei de acolo sugerându-ne să mergem cu ei ca să nu ne mai întoarcem cu şalupa descoperită. Respectivii plecau cu un catamaran (ambarcațiune cu sau fără pânze alcătuită din două corpuri de plutire sau două flotoare laterale) acoperit şi părea cea mai bună soluţie.

      Am plecat, făcând de data asta mai mult de patruzeci si cinci de minute, deoarece respectivul tip de ambarcaţiune este mai lent, trebuind să le suport glumele proaste şi nesărate a celor din Bucuresti. Am trecut și pe lângă domnul Vântu, care cu toate că era camuflat l-am recunoscut, ştiindu-i şalupa personală. Pescuia omul cu toate că pescuitul încă e interzis şi el are doar o săptamână de când a ieşit de la mititica. Când am ajuns la pontonul unde aveam maşina s-au repezit să coboare prin prova cu toate că nava era acostată pe partea stangă langă ponton, dar cum ei isi lasaseră bagajele în drum, nu îi ducea capul să deschidă usa laterală. Nu am putut să mă abţin, făcând si eu o glumă pe seama lor ca să nu creadă ca noi aştia din delta suntem chiar asa de ţărani și nu avem idee de metroul lor, iar înainte să cobor, am spus:
      - Atenţie se deschid usile. Urmează pontonul cu peronul pe partea stângă!

      Ne-am urcat în mașină, am dat drumul la caldură şi a apărut și soarele. Ne-am dus la o altă pensiune, numită „Laguna Albastră”, să scoată rapoartele fiscale și să efectueze întreținerea lunară a aparatelor fiscale, am băut câte o cafea să ne mai încălzim, după care am plecat şi de acolo. Am mai mers în alte câteva locuri. Era deja trecut de orele două dupăamiaza şi îmi era foame. Ne-am oprit la un supermarchet, tot din beneficiarii unde avea treabă cu casele de marcat şi cât a făcut ce avea acolo, am cumpărat două pachete de bisuiţi cu cremă şi m-am reîntors la maşină, mâncând deja din unul. Mihai a apărut în scurt timp şi m-a lăsat sa termin de mâncat şi râzând îmi spune că patroana pensiunii „Laguna Albastră” unde băusem cafeaua mai devreme, ne aştepta să mâncam. Am vrut să-i trag una după ceafă dar e mai mare cu şaptesprezece ani ca mine. M-am uitat urât la el, că după biscuiţii aia imi oferea să mai beau si o cutie de coca cola care o avea în mașină, cică să se umfle.

      Am ajuns acolo. Ne aşteptau două farfurii pline cu ciorbiţă de somn. Extraordinar gust. Sunt născut în deltă, mănânc de treizeci şi ceva de ani peşte si specialităţi din peşte, dar ciorbiţă ca aia de somn nu mai mâncasem niciodată. Bună rău. La felul doi, am păpat ceva gen omletă cu suncă presată la mijloc si pe deasupra ras aşa „în scârbă”, cum mai zic eu uneori, caşcaval. Păi să nu-l bat pe Mihai că m-a lăsat sa termin pachetul de biscuiti. Ah, prietenii. E băiat bun şi țin la el. 

      Ne-am ridicat de la masă, multumind proprietarei pentru masa extraordinară şi ne-am urcat în mașină. Am mai oprit pe ici pe colo, la întoarcere să mai fotografiem peisajele. Acum era soare. Nu putea să fie şi când am fost la „Egreta Resort”? 

      Nu e nicio problemă. Promit că luna viitoare, şi în fiecare lună de acum în colo, chiar şi iarna, voi merge iar și sper să fie frumos, dar ma voi uita la meteo, înainte, si-mi voi lua o geacă, preventiv. 

      Nenea Busu, dacă citești asta, bate și tu în ecran şi spune: pentru cei care merg cu barca în deltă, luaţi-vă nene, haine la voi şi cel mai important, o sticlă de votcă. Prietenii stiu de ce!

2 comentarii:

  1. Se spunce că cei care scriu sunt nefericiti. Eu sunt oarecum fericit si un pic făra timp. Am sa reincep sa scriu. Am multe lucruri de povestit!

    RăspundețiȘtergere