A trecut ceva timp de când nu
am mai așternut cuvinte pe pagina mea de blog. Poate pentru că nu mai doream să
scriu despre anumite lucruri, care într-un mod sau altul, deranjant, mare parte
dintre ele, îmi atrag atenția și,
uneori, nu mă pot abtine să nu le ironizez, dar ceva m-a făcut să imi doresc să
împărtășesc și altor prieteni, experiența mea din ziua de vineri 15 august
2014, în ziua de Sf. Maria și, pentru noi cei ce ne-am născut și trăit lângă
apă, ziua marinei. Sau poate că în liniștea aceea imensă, după mult timp de
aglomerație și zgomot din oraș, m-am auzit gândind!
Pregăteam o
plecare la mare, pentru sâmbătă și, Viorel, prietenul meu, cu care urma să
plecăm și care se ocupă cu instalarea și întreținerea antenelor satelit,
primește în ultima clipă două adrese pentru intervenție, programate pentru
sâmbătă, dat fiind faptul ca ziua de Sf. Maria era liberă. Eu, lucrând la
companii de “cablu”,
știu că nu se supără nimeni dacă mergi și rezolvi problemele oamenilor înainte
de data și ora programării, mai ales în zilele de sărbătoare. Penibil, nu? Să
nu-ți meargă nici măcar televizorul când ești liber și te odihnești acasă! He,
he, îl pun pe Vio să sune și după ce avem confirmarea abonatului, pornim.
Drumul nostru avea sa ne readucă în localitatea Izvoarele din județul Tulcea, unde ultima dată fusesem cu doar o zi în urmă și unde avurăm parte și atunci de destule peripeții, gen fiertul apei în motor, căutarea unei adrese timp de două ore, pentru că rețeaua telefonică nu prea merge în comună, iar lumea nu cunoaște denumirile străzilor, datorită faptului că s-au schimbat de curând, dar după cum am spus, nu vreau să vorbesc acum despre asta.
Am ajuns la adresa respectivă, rezolvăm repede cu antena, îi schimbăm poziția, mutând-o de pe parul din curte, unde o bătea vântul, pe peretele casei. De ce nu or fi pus-o băieții ăia de prima dată așa, nu știm. Important e că au dispărut problemele de recepție. Mergea și lumea era mulțumită.
Din curtea în
care ne aflam se vedea muntele Consul sau cum îi mai spun localnicii dealul
Consul, cu cele două creste ale sale, fiind cea mai impunătoare formațiune din zonă cunoscută
ca rezervație naturală, fiind considerată printre primele rezervații naturale
declarate din România în anul 1927.
Auzisem demult
că pe unul din cele două vârfuri s-ar afla un belciug imens de care într-un
trecut demult apus, se ancorau nave mari ca cea a lui Noe din potopul biblic. Unde
s-ar afla acest belciug, nu știe nimeni. Și ca să nu lungesc suspansul, nici
noi nu l-am găsit!
Doamna, căreia îi reglasem antena, chiar ne încuraja să urcăm, spunându-ne că nu-s decât 300 de metri de mers, deși nouă ni se păreau mai mulți la prima vedere, dar ne-a avertizat să luăm apă cu noi și chiar ne-a pregătit o punguță cu puțină brânză și câteva roșii din grădina dumneaei. Am zâmbit, gândindu-mă că pentru 300 de metri de mers nu ne trebuie mâncare dar, cine știa, poate aveam nevoie. La cea de a doua adresă, prin telefon ca să nu batem drumul de pomană, nu răspundea nimeni, așa că nu ne rămânea decât să ne începem aventura către vârf.
Traversăm râul Taița, pe un podeț metalic aflat chiar lângă stradă, parcăm mașina sub un copac, la umbră, iau pe umeri rucsacul cu apa și mâncarea primită, aparatul foto în mână și pornirăm. Cel mai nasol era că eu nu prevăzusem că o să urc pe munte cand am plecat de acasă și eram încățat cu o pereche de papuci din piele, dar nu mai conta. Îmi aduceam aminte uneori când mă mai înțepam în spinii necruțători, cărora cred că le făcea o deosebită plăcere să se înfigă în degetele mele de la picioare, dar era prea frumos peisajul ca să uit imediat că mă mai doare sau ustură ceva. Spinii ca spinii, ziua aleasă era superbă și destul de călduroasă, dar în astfel de zile poți avea norocul să observi și șerpii, dar poți avea la fel de bine și ghinionul de a călca pe unul. Oricum nu e de glumă deoarece în aceste zone, trăiesc unii destul de veninoși, mai exact viperele.
Pe parcurs ce urcam, am făcut o mulțime de poze. Vegetația săracă, dar extrem de frumoasă se amesteca cu bucățile de stâncă variat colorate împreună cu florile acelea care se aseamănă cu niște buzdugane albastre creeau peisajul perfect.
Câteva ocolișuri și am reușit să ajungem pe cel mai înalt dintre vârfuri. Cel de 333 metri. Știa cucoana ceva de 300m, dar asta era înălțimea, nu lungimea traseului. Ne-a ieșit limba de-un cot până am ajuns acolo sus. Am găsit, în loc de belciug, câteva pietre puse una peste alta de alți turiști care au mai fost înaintea noastră.
De sus se vedea satul ca-n palmă și toată formațiunea muntoasă din jur. Eram foarte aproape și de celălalt vârf de numai 270m înălțime. Puteam ajunge în două zeci de minute pe el. Oricum, nu cred că aș putea descrie în cuvinte ceea ce vedeam și simțeam. Era superb. Pentru mine nu avea importanță că sunt doar 333 de metri si nu 4000. Parcă puteam să văd toată lumea!
Drumul de întoarcere a fost mai ușor. Aveam acum o imagine de ansamblu și întotdeauna e mai ușor când cobori. Și uite așa, am ajuns iar la zona cu iarba aceea uscată, înaltă și cu spini...
Data
viitoare o să-mi iau altceva în picioare. Legat de înțepături, vorba mamei: “Până te însori, trece!”
Superb :)
RăspundețiȘtergere