Când vin
sărbătorile, parcă înnebunim. Cumpărăm orice, de oriunde numai să cumpărăm, nu
ne mai uităm la prețuri, aleargăm de colo colo, cu sacoșele pline de cadouri,
cu alimente, haine, brazi pe care unii i-au și împodobit deja luminând nopțile
reci de decembrie.
Am uitat
tradițiile, mai ales ceea ce înseamnă Crăciunul, contează doar ca frigiderul să
fie plin și casa curată, chiar dacă uneori nu vine nimeni, și la unii, chiar nu
vine. Sunt mulți bătrâni care se bucură, numai dacă schimbi câteva vorbe cu ei,
pentu moment, ascultându-i, îi faci să uite de durerile și greutățile vieții, trăite
în spatele acelor uși triste de apartament.
Știu lucrurile
astea, pentru că, de ani și ani, am fost în sute de locuințe. Ăsta este
privilegiul de a lucra la “cablu”.
Sunt specializat în multe lucruri care depind de cablu, inclusiv interfoane. Da, suntem
solicitați să montăm interfoane și echipamente de control-acces la blocuri. “Ca să nu intre copiii cu
colindul că strică și fură de prin bloc”. Oare toți fac asta? Oare noi am uitat, cum era să mergem cu colindul
și când așteptam cu sufletul la gură să ni se deschidă ușa, să-i urăm? Uneori stau și mă gândesc că
poate sunt un fel de Grinch, anti-tradiții, adică noi acum, suntem cei care
restricționăm accesul colindătorilor. Nu neg, există și copii răi!
Întâmplarea
noastră s-a petrecut la sfârșitul lui noiembrie 2016. Am fost solicitați să
instalăm un interfon la un bloc cu douăzeci de apartamente. Operațiunea în sine
se desfășoară în prima zi prin tragerea și pregătirea cablurilor, montarea
yalei, repararea ușilor, pentru că, din exterior, se va putea intra doar cu un
cod sau cu acel tag (cartelă magnetică), dar din interior se poate ieși, chiar dacă
se împinge ușa cu piciorul, deformănd partea de jos. Unora le este pur și
simplu lene să pună mâna pe clanță, fiind necesare ajustările ulterioare. A
doua zi montăm interfonul propriu-zis, sursa de alimentare, facem legăturile ca
să putem programa codurile de acces și tag-urile, după care, ne apucăm să
montăm posturile de interior în fiecare apartament. Durează cca trei zile,
deoarece nu găsim toți locatarii acasă. Uneori, revenim după multe zile când
sunt disponibili.
Eram în
dimineața celei de-a doua zi. Spărgeam peretele exterior, pentru a fixa în
tencuială postul când, la parter fiind, s-a deschis ușa de la apartamentul 2.
Un bătrânel cam la șaizeci de ani m-a întrebat, cu ușa intredeschisă, ce facem.
M-am dus să-i explic și, după ce s-a lămurit, mă roagă să-i montez în casă ce
am de montat că dumnealui trebuie să plece și e urgent. Îi explic că pot să îi montez postul
telefonic, dar o să îl probăm mai târziu, când Mihai, colegul meu, pune în
funcțiune interfonul și alocăm numerele apartamentelor pe distribuitoarele de
apel.
Mă poftește în
casă și se scuză că nu poate aprinde lumina că are nu știu ce problemă. Mi-am
pus lanterna de frunte, și datorită faptului că prin demontarea echipamentelor
de la interfonul vechi se potriveau găurile cu dibluri cu tot, operațiunea a
decurs repede. Am luat mătura și farașul, pe care le aveam la noi, și am început să strâng puțina mizerie de
tencuială care căzuse jos.
M-am întors
spre bătrânel să-i dau cele două tag-uri de acces în bloc și i-am explicat cum
funcționează minunea de pe perete. Stătea în ușa de la sufragerie, o cameră
goală, fără covoare, cu parchet pe jos, din acela vechi. Tot ce era în
sufrageria aia erau o masă și o canapea. A venit spre mine și a vrut să-mi dea
bani. Îi ținea strâns în mână. I-am spus că tot ceea ce montăm noi este deja plătit
de asociația de locatari și nu trebuie să ne dea personal nimic. Mi-a pus banii
în buzunar când m-am întors să ies, m-a rugat să-i păstrez și mi-a mulțumit. A
închis apoi ușa.
Era primul
post montat din blocul respectiv. Am luat agenda, am încercuit numărul
apartamantului ca fiind instalat, după care bag mâna în buzunar, să văd câți
bani sunt. Erau douăzeci de lei. Două bacnote de zece lei. Mihai terminase cu
postul de afară, il ajut să-l fixeze pe perete după care mă uit la ceas. Era
puțin trecut de ora doisprezece. Zic, Misha, uite, nenea ăla de la apartamentul
doi, ne-a dat douăzeci de lei. Nu am vrut să-i iau, dar mi i-a băgat în
buzunar. Hai să strângem sculele, le băgăm în mașină, mergem să mâncăm ceva de
banii aia și revenim să ne apucăm să instalam la locatari în casă posturile. Uneori,
nu apucăm să mâncăm nimic toată ziua, așa că era o idee bună.
Ne-am întors
și am reușit să instalăm în ziua aia, cât si cea de după, șaptesprezece
apartamente din totalul de douăzeci. Au rămas apartamentele 1, 5 și 17. Ușor de
ținut minte, fiind situate pe aceeași linie, unul deasupra celuilalt. La
apartamentul unu, am vorbit cu proprietarul la telefon și ne-a comunicat că se
afla în aeroport, pleca pentru câteva
luni din țară, iar la 5, respectiv 17, nu am putut contacta pe nimeni.
Am scris numerele
apartamentelor pe cutiile celor trei posturi
rămase împreună cu tag-urile aferente și le-am predat la asociație. S-a făcut
punerea în funcțiune, a rămas totul funcțional, rămânând să ne contacteze când
se întorceau proprietarii celor trei apartamente, să finalizăm și la dânșii.
Vineri, 16
decembrie 2016, după aproximativ trei săptămâni, mă sună asociația respectivă,
comunicându-mi că proprietarul de la apartamentul doi se află în asociație și
nu poate intra în bloc, deoarece nu a fost instalat și nu are tag-urile de
acces, și, dacă tot venim, să-i dăm cele două tag-uri dumnealui, asociația mai
dorea încă șase bucăți. Fiind disponibili, ne urcăm în mașină, mergem până la
blocul respectiv, mă uit la ușa apartamentului doi, îmi aduc aminte de
evenimentul cu bătrânelul acela, mai adaugăm zece tag-uri pe interfon și mergem
la asociație.
Ne
dăm jos din mașină, cotrobăi prin portbagaj după agendă, o deschid unde notasem
și era înconjurată cifra doi. Intrăm în
asociație. Acolo un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, mai mic ca
mine în etate și înălțime, afirmând că e proprietarul și că ar vrea să mergem
să-i instalăm și dumnealui. Îi spun că e o greșeală, noi am instalat primul
post la dumnealui în cas, dar hai să verificăm și plecăm împreună toți trei.
Ajungem
în bloc și, până să deschidă proprietarul ușa apartamantului său, formăm de
afară, interior 02 și surpriză. Nu numai că suna, dar era și montat pe perete
cum îl lăsasem eu. Inițial am sperat să fi alocat numărul 02 altui apartament
și să sune în altul de la parter. Îl intreb pe proprietar, care era și el uimit,
dacă mai are cineva cheie de acolo, deoarece m-am gandit că, nelociund nimeni
acolo, putea un om al străzii să folosească în lipsa acestuia apartamantul.
Avea gratii peste tot, fiind la parter, plus că ușa de intrare era metalică și
nu era forțată. Mi-a confirmat fapul că mama dumnealui, care stă cu el în
București, nu era prezentă atunci când am fost noi.
I-am explicat, cum că, ne-a deschis ușa un nene mai în vârstă, A zis că nu se poate, insistând
că nu locuiește nimeni acolo de cca patru-cinci ani. Nici curent nu este în
apartament. A afirmat faptul că a fost inainte să se mute el, un bătrân ca și cel,
care ne-a deschis nouă ușa, dar a decedat mai demult. Eram prea confuz să mai
întreb dacă erau rude, dacă era tatăl lui, sau, dacă era fostul proprietar. La
fel era și el. Nu înțelegea cum am reușit noi să instalăm postul telefonic. A
ieșit și o vecină de la apartamentul patru, întamplător, fiind mama unui coleg
din clasele I –VIII, și mi-a confirmat și dumneaei faptul că la apartamantul
doi nu locuiește nimeni. I-am dat cele două tag-uri proprietarului de la doi,
să poată deschide ușa de acces în bloc și am plecat.
Ne-am
urcat în mașină și ne-am uitat unul la altul, eu și Mihai, ca doi proști.
Cred
că toată viața o să mă bântuie intrebarea: Cine era bătrânelul acela?