Misterul de la doi

Când vin sărbătorile, parcă înnebunim. Cumpărăm orice, de oriunde numai să cumpărăm, nu ne mai uităm la prețuri, aleargăm de colo colo, cu sacoșele pline de cadouri, cu alimente, haine, brazi pe care unii i-au și împodobit deja luminând nopțile reci de decembrie.

Am uitat tradițiile, mai ales ceea ce înseamnă Crăciunul, contează doar ca frigiderul să fie plin și casa curată, chiar dacă uneori nu vine nimeni, și la unii, chiar nu vine. Sunt mulți bătrâni care se bucură, numai dacă schimbi câteva vorbe cu ei, pentu moment, ascultându-i, îi faci să uite de durerile și greutățile vieții, trăite în spatele acelor uși triste de apartament.

Știu lucrurile astea, pentru că, de ani și ani, am fost în sute de locuințe. Ăsta este privilegiul de a lucra la “cablu”. Sunt specializat în multe lucruri care depind de cablu, inclusiv interfoane. Da, suntem solicitați să montăm interfoane și echipamente de control-acces la blocuri. “Ca să nu intre copiii cu colindul că strică și fură de prin bloc”. Oare toți fac asta? Oare noi am uitat, cum era să mergem cu colindul și când așteptam cu sufletul la gură să ni se  deschidă ușa, să-i urăm? Uneori stau și mă gândesc că poate sunt un fel de Grinch, anti-tradiții, adică noi acum, suntem cei care restricționăm accesul colindătorilor. Nu neg, există și copii răi!

Întâmplarea noastră s-a petrecut la sfârșitul lui noiembrie 2016. Am fost solicitați să instalăm un interfon la un bloc cu douăzeci de apartamente. Operațiunea în sine se desfășoară în prima zi prin tragerea și pregătirea cablurilor, montarea yalei, repararea ușilor, pentru că, din exterior, se va putea intra doar cu un cod sau cu acel tag (cartelă magnetică), dar din interior se poate ieși, chiar dacă se împinge ușa cu piciorul, deformănd partea de jos. Unora le este pur și simplu lene să pună mâna pe clanță, fiind necesare ajustările ulterioare. A doua zi montăm interfonul propriu-zis, sursa de alimentare, facem legăturile ca să putem programa codurile de acces și tag-urile, după care, ne apucăm să montăm posturile de interior în fiecare apartament. Durează cca trei zile, deoarece nu găsim toți locatarii acasă. Uneori, revenim după multe zile când sunt disponibili.

Eram în dimineața celei de-a doua zi. Spărgeam peretele exterior, pentru a fixa în tencuială postul când, la parter fiind, s-a deschis ușa de la apartamentul 2. Un bătrânel cam la șaizeci de ani m-a întrebat, cu ușa intredeschisă, ce facem. M-am dus să-i explic și, după ce s-a lămurit, mă roagă să-i montez în casă ce am de montat că dumnealui trebuie să plece și e urgent. Îi explic că pot să îi montez postul telefonic, dar o să îl probăm mai târziu, când Mihai, colegul meu, pune în funcțiune interfonul și alocăm numerele apartamentelor pe distribuitoarele de apel.

Mă poftește în casă și se scuză că nu poate aprinde lumina că are nu știu ce problemă. Mi-am pus lanterna de frunte, și datorită faptului că prin demontarea echipamentelor de la interfonul vechi se potriveau găurile cu dibluri cu tot, operațiunea a decurs repede. Am luat mătura și farașul, pe care le aveam la noi,  și am început să strâng puțina mizerie de tencuială care căzuse jos.

M-am întors spre bătrânel să-i dau cele două tag-uri de acces în bloc și i-am explicat cum funcționează minunea de pe perete. Stătea în ușa de la sufragerie, o cameră goală, fără covoare, cu parchet pe jos, din acela vechi. Tot ce era în sufrageria aia erau o masă și o canapea. A venit spre mine și a vrut să-mi dea bani. Îi ținea strâns în mână. I-am spus că tot ceea ce montăm noi este deja plătit de asociația de locatari și nu trebuie să ne dea personal nimic. Mi-a pus banii în buzunar când m-am întors să ies, m-a rugat să-i păstrez și mi-a mulțumit. A închis apoi ușa.

Era primul post montat din blocul respectiv. Am luat agenda, am încercuit numărul apartamantului ca fiind instalat, după care bag mâna în buzunar, să văd câți bani sunt. Erau douăzeci de lei. Două bacnote de zece lei. Mihai terminase cu postul de afară, il ajut să-l fixeze pe perete după care mă uit la ceas. Era puțin trecut de ora doisprezece. Zic, Misha, uite, nenea ăla de la apartamentul doi, ne-a dat douăzeci de lei. Nu am vrut să-i iau, dar mi i-a băgat în buzunar. Hai să strângem sculele, le băgăm în mașină, mergem să mâncăm ceva de banii aia și revenim să ne apucăm să instalam la locatari în casă posturile. Uneori, nu apucăm să mâncăm nimic toată ziua, așa că era o idee bună.

Ne-am întors și am reușit să instalăm în ziua aia, cât si cea de după, șaptesprezece apartamente din totalul de douăzeci. Au rămas apartamentele 1, 5 și 17. Ușor de ținut minte, fiind situate pe aceeași linie, unul deasupra celuilalt. La apartamentul unu, am vorbit cu proprietarul la telefon și ne-a comunicat că se afla  în aeroport, pleca pentru câteva luni din țară, iar la 5, respectiv 17, nu am putut contacta pe nimeni.

Am scris numerele apartamentelor  pe cutiile celor trei posturi rămase împreună cu tag-urile aferente și le-am predat la asociație. S-a făcut punerea în funcțiune, a rămas totul funcțional, rămânând să ne contacteze când se întorceau proprietarii celor trei apartamente, să finalizăm și la dânșii.

Vineri, 16 decembrie 2016, după aproximativ trei săptămâni, mă sună asociația respectivă, comunicându-mi că proprietarul de la apartamentul doi se află în asociație și nu poate intra în bloc, deoarece nu a fost instalat și nu are tag-urile de acces, și, dacă tot venim, să-i dăm cele două tag-uri dumnealui, asociația mai dorea încă șase bucăți. Fiind disponibili, ne urcăm în mașină, mergem până la blocul respectiv, mă uit la ușa apartamentului doi, îmi aduc aminte de evenimentul cu bătrânelul acela, mai adaugăm zece tag-uri pe interfon și mergem la asociație.

            Ne dăm jos din mașină, cotrobăi prin portbagaj după agendă, o deschid unde notasem și  era înconjurată cifra doi. Intrăm în asociație. Acolo un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, mai mic ca mine în etate și înălțime, afirmând că e proprietarul și că ar vrea să mergem să-i instalăm și dumnealui. Îi spun că e o greșeală, noi am instalat primul post la dumnealui în cas, dar hai să verificăm și plecăm împreună toți trei.

            Ajungem în bloc și, până să deschidă proprietarul ușa apartamantului său, formăm de afară, interior 02 și surpriză. Nu numai că suna, dar era și montat pe perete cum îl lăsasem eu. Inițial am sperat să fi alocat numărul 02 altui apartament și să sune în altul de la parter. Îl intreb pe proprietar, care era și el uimit, dacă mai are cineva cheie de acolo, deoarece m-am gandit că, nelociund nimeni acolo, putea un om al străzii să folosească în lipsa acestuia apartamantul. Avea gratii peste tot, fiind la parter, plus că ușa de intrare era metalică și nu era forțată. Mi-a confirmat fapul că mama dumnealui, care stă cu el în București, nu era prezentă atunci când am fost noi.

            I-am explicat, cum că, ne-a deschis ușa un nene mai în vârstă, A zis că nu se poate, insistând că nu locuiește nimeni acolo de cca patru-cinci ani. Nici curent nu este în apartament. A afirmat faptul că a fost inainte să se mute el, un bătrân ca și cel, care ne-a deschis nouă ușa, dar a decedat mai demult. Eram prea confuz să mai întreb dacă erau rude, dacă era tatăl lui, sau, dacă era fostul proprietar. La fel era și el. Nu înțelegea cum am reușit noi să instalăm postul telefonic. A ieșit și o vecină de la apartamentul patru, întamplător, fiind mama unui coleg din clasele I –VIII, și mi-a confirmat și dumneaei faptul că la apartamantul doi nu locuiește nimeni. I-am dat cele două tag-uri proprietarului de la doi, să poată deschide ușa de acces în bloc și am plecat.

            Ne-am urcat în mașină și ne-am uitat unul la altul, eu și Mihai, ca doi proști.

            Cred că toată viața o să mă bântuie intrebarea: Cine era bătrânelul acela?