Misterul de la doi

Când vin sărbătorile, parcă înnebunim. Cumpărăm orice, de oriunde numai să cumpărăm, nu ne mai uităm la prețuri, aleargăm de colo colo, cu sacoșele pline de cadouri, cu alimente, haine, brazi pe care unii i-au și împodobit deja luminând nopțile reci de decembrie.

Am uitat tradițiile, mai ales ceea ce înseamnă Crăciunul, contează doar ca frigiderul să fie plin și casa curată, chiar dacă uneori nu vine nimeni, și la unii, chiar nu vine. Sunt mulți bătrâni care se bucură, numai dacă schimbi câteva vorbe cu ei, pentu moment, ascultându-i, îi faci să uite de durerile și greutățile vieții, trăite în spatele acelor uși triste de apartament.

Știu lucrurile astea, pentru că, de ani și ani, am fost în sute de locuințe. Ăsta este privilegiul de a lucra la “cablu”. Sunt specializat în multe lucruri care depind de cablu, inclusiv interfoane. Da, suntem solicitați să montăm interfoane și echipamente de control-acces la blocuri. “Ca să nu intre copiii cu colindul că strică și fură de prin bloc”. Oare toți fac asta? Oare noi am uitat, cum era să mergem cu colindul și când așteptam cu sufletul la gură să ni se  deschidă ușa, să-i urăm? Uneori stau și mă gândesc că poate sunt un fel de Grinch, anti-tradiții, adică noi acum, suntem cei care restricționăm accesul colindătorilor. Nu neg, există și copii răi!

Întâmplarea noastră s-a petrecut la sfârșitul lui noiembrie 2016. Am fost solicitați să instalăm un interfon la un bloc cu douăzeci de apartamente. Operațiunea în sine se desfășoară în prima zi prin tragerea și pregătirea cablurilor, montarea yalei, repararea ușilor, pentru că, din exterior, se va putea intra doar cu un cod sau cu acel tag (cartelă magnetică), dar din interior se poate ieși, chiar dacă se împinge ușa cu piciorul, deformănd partea de jos. Unora le este pur și simplu lene să pună mâna pe clanță, fiind necesare ajustările ulterioare. A doua zi montăm interfonul propriu-zis, sursa de alimentare, facem legăturile ca să putem programa codurile de acces și tag-urile, după care, ne apucăm să montăm posturile de interior în fiecare apartament. Durează cca trei zile, deoarece nu găsim toți locatarii acasă. Uneori, revenim după multe zile când sunt disponibili.

Eram în dimineața celei de-a doua zi. Spărgeam peretele exterior, pentru a fixa în tencuială postul când, la parter fiind, s-a deschis ușa de la apartamentul 2. Un bătrânel cam la șaizeci de ani m-a întrebat, cu ușa intredeschisă, ce facem. M-am dus să-i explic și, după ce s-a lămurit, mă roagă să-i montez în casă ce am de montat că dumnealui trebuie să plece și e urgent. Îi explic că pot să îi montez postul telefonic, dar o să îl probăm mai târziu, când Mihai, colegul meu, pune în funcțiune interfonul și alocăm numerele apartamentelor pe distribuitoarele de apel.

Mă poftește în casă și se scuză că nu poate aprinde lumina că are nu știu ce problemă. Mi-am pus lanterna de frunte, și datorită faptului că prin demontarea echipamentelor de la interfonul vechi se potriveau găurile cu dibluri cu tot, operațiunea a decurs repede. Am luat mătura și farașul, pe care le aveam la noi,  și am început să strâng puțina mizerie de tencuială care căzuse jos.

M-am întors spre bătrânel să-i dau cele două tag-uri de acces în bloc și i-am explicat cum funcționează minunea de pe perete. Stătea în ușa de la sufragerie, o cameră goală, fără covoare, cu parchet pe jos, din acela vechi. Tot ce era în sufrageria aia erau o masă și o canapea. A venit spre mine și a vrut să-mi dea bani. Îi ținea strâns în mână. I-am spus că tot ceea ce montăm noi este deja plătit de asociația de locatari și nu trebuie să ne dea personal nimic. Mi-a pus banii în buzunar când m-am întors să ies, m-a rugat să-i păstrez și mi-a mulțumit. A închis apoi ușa.

Era primul post montat din blocul respectiv. Am luat agenda, am încercuit numărul apartamantului ca fiind instalat, după care bag mâna în buzunar, să văd câți bani sunt. Erau douăzeci de lei. Două bacnote de zece lei. Mihai terminase cu postul de afară, il ajut să-l fixeze pe perete după care mă uit la ceas. Era puțin trecut de ora doisprezece. Zic, Misha, uite, nenea ăla de la apartamentul doi, ne-a dat douăzeci de lei. Nu am vrut să-i iau, dar mi i-a băgat în buzunar. Hai să strângem sculele, le băgăm în mașină, mergem să mâncăm ceva de banii aia și revenim să ne apucăm să instalam la locatari în casă posturile. Uneori, nu apucăm să mâncăm nimic toată ziua, așa că era o idee bună.

Ne-am întors și am reușit să instalăm în ziua aia, cât si cea de după, șaptesprezece apartamente din totalul de douăzeci. Au rămas apartamentele 1, 5 și 17. Ușor de ținut minte, fiind situate pe aceeași linie, unul deasupra celuilalt. La apartamentul unu, am vorbit cu proprietarul la telefon și ne-a comunicat că se afla  în aeroport, pleca pentru câteva luni din țară, iar la 5, respectiv 17, nu am putut contacta pe nimeni.

Am scris numerele apartamentelor  pe cutiile celor trei posturi rămase împreună cu tag-urile aferente și le-am predat la asociație. S-a făcut punerea în funcțiune, a rămas totul funcțional, rămânând să ne contacteze când se întorceau proprietarii celor trei apartamente, să finalizăm și la dânșii.

Vineri, 16 decembrie 2016, după aproximativ trei săptămâni, mă sună asociația respectivă, comunicându-mi că proprietarul de la apartamentul doi se află în asociație și nu poate intra în bloc, deoarece nu a fost instalat și nu are tag-urile de acces, și, dacă tot venim, să-i dăm cele două tag-uri dumnealui, asociația mai dorea încă șase bucăți. Fiind disponibili, ne urcăm în mașină, mergem până la blocul respectiv, mă uit la ușa apartamentului doi, îmi aduc aminte de evenimentul cu bătrânelul acela, mai adaugăm zece tag-uri pe interfon și mergem la asociație.

            Ne dăm jos din mașină, cotrobăi prin portbagaj după agendă, o deschid unde notasem și  era înconjurată cifra doi. Intrăm în asociație. Acolo un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, mai mic ca mine în etate și înălțime, afirmând că e proprietarul și că ar vrea să mergem să-i instalăm și dumnealui. Îi spun că e o greșeală, noi am instalat primul post la dumnealui în cas, dar hai să verificăm și plecăm împreună toți trei.

            Ajungem în bloc și, până să deschidă proprietarul ușa apartamantului său, formăm de afară, interior 02 și surpriză. Nu numai că suna, dar era și montat pe perete cum îl lăsasem eu. Inițial am sperat să fi alocat numărul 02 altui apartament și să sune în altul de la parter. Îl intreb pe proprietar, care era și el uimit, dacă mai are cineva cheie de acolo, deoarece m-am gandit că, nelociund nimeni acolo, putea un om al străzii să folosească în lipsa acestuia apartamantul. Avea gratii peste tot, fiind la parter, plus că ușa de intrare era metalică și nu era forțată. Mi-a confirmat fapul că mama dumnealui, care stă cu el în București, nu era prezentă atunci când am fost noi.

            I-am explicat, cum că, ne-a deschis ușa un nene mai în vârstă, A zis că nu se poate, insistând că nu locuiește nimeni acolo de cca patru-cinci ani. Nici curent nu este în apartament. A afirmat faptul că a fost inainte să se mute el, un bătrân ca și cel, care ne-a deschis nouă ușa, dar a decedat mai demult. Eram prea confuz să mai întreb dacă erau rude, dacă era tatăl lui, sau, dacă era fostul proprietar. La fel era și el. Nu înțelegea cum am reușit noi să instalăm postul telefonic. A ieșit și o vecină de la apartamentul patru, întamplător, fiind mama unui coleg din clasele I –VIII, și mi-a confirmat și dumneaei faptul că la apartamantul doi nu locuiește nimeni. I-am dat cele două tag-uri proprietarului de la doi, să poată deschide ușa de acces în bloc și am plecat.

            Ne-am urcat în mașină și ne-am uitat unul la altul, eu și Mihai, ca doi proști.

            Cred că toată viața o să mă bântuie intrebarea: Cine era bătrânelul acela?

BRD Groupe Société Faliménte Générale

      Ziua de astăzi trebuia să fie una lejeră. Trebuia doar să merg la sediul BRD pentru a “finaliza” închiderea unui cont după care să mă destind cu un film în compania unei sticle reci de bere, deoarece azi nu se preconiza nimic altceva de făcut, dar... nu a fost așa.

      Sunt administrator la o firmă de software, din anul 2007 și ca orice administrator căruia îi pasă de afacerea lui, mă implic în toate activitățile legate de aceasta. Eu merg pe zicala, că mai întâi de a pune pe altul să facă ceva, este necesar ca eu să cunosc cum se face. În cazul nostru, înainte de a da dosarul cu acte contabilei, văd singur ce plăți mai sunt de făcut, ce impozite... ce comisioane bancare am plătit... Opa, am spus comisioane?

      În urmă cu ceva timp, după data de întâi a fiecărei luni merg să-mi ridic extrasele de cont și să le anexez la dosarele contabile. Mi-a sărit în ochi o sumă care lipsea. Erau trecuți banii încasați de la beneficiari, banii opriți pentru diverse comisioane de depunere sau retragere, scriși frumos detaliat, care apoi însumați dădeau o altă sumă care scăzută din încasări, avea un alt rezultat decât cel matematic și firesc. Lipseau cca 89 lei. Câteva zile m-am tot gândit dacă să merg sau nu la bancă să clarific. M-am decis într-un final și m-am dus să mă lămuresc, să închid conturile, cel juridic cât și cel personal, fiind deja pe data de 14 iulie 2015.

      Merg la ofițerul de cont, Alexandra, îi povestesc situația și mă îndrumă la etaj la o anume Florentina Cabuz, căci dânsa se ocupă de clienții juridici. Urc la etajul superior, intru în biroul dânsei și îi explic că aș vrea să închid contul. Mi-a cerut explicații de ce și cum de s-a ajuns la decizia mea. I-am adus la cunostință că extrasele de cont nu corespund realității, la care dânsa listează altul și ... surpriză. Pe cel de al doilea apărea această sumă de 80 lei, plus încă ceva, fiind chipurile comisioanele aferente dețineri de card pentru contul firmei. M-am dus până la birou, am listat scanările extraselor de cont, originalele fiind la contabilă, și am revenit să-i demonstrez doamnei Cabuz că nu sunt nebun. Repeta într-una că dânsa are dreptate, că banca... că ... că... Am luat actele, le-am întors pe dos și am lăsat doar fila cu totalurile pe masă, și am spus:

      - Doamnă, eu sunt mai prost așa de cap, sunt administratorul unei firme de software, cu profil informatic, dar acum, sunt pentru dumneavoastră în clasa a 2-a. Explicați-mi, ca unui copil de anul doi de școală, unde apar pe extrasele mele, cele care sunt obligat să le păstrez cel puțin zece ani în contabilitate, banii pe care mi-i opriți!

      Nu a avut ce să mai spună, i-am cerut să închidem contul de juridic fără alte evenimente și să-mi dea și mie un exemplar, ștampilat de bancă, din extrasul de cont generat la etaj, căci ăla era mai complet. Apa, se știe că cu cât urci fierbe la mai puține grade, poate, din cauza asta, se evaporă evidențierea comisioanelor pe parcurs ce coboară de la un etaj la altul. Probabil chesoanele alea metalice, în care se țin extrasele, nu sunt ermetice... chiar nu știu. Sau, poate, conform teoriei lu Bernoulli, aia cu aplicația pulverizatorului, care face pâs, pâs....

      A operat ce avea de operat, în baza cererii scrise de mine, manual în biroul dânsei și cu pixul meu, mi-a spus să cobor la Alexandra și să ridic, în urma lichidării contului, restul de bani care mai erau acolo. Am făcut retragerea și m-am întors, cerând o dovadă că am lichidat contul. Se uita iar lung în calculator și zice:

      - Datorită faptului că aveți card nu putem închide mai devreme de 30 de zile! Asta e, dar mă întreabă dacă am cardul la mine, și de ce nu l-am lăsat la jos la Alexandra, că e incompetentă și nu știe ce are de făcut. Zic: "Păi eu la dvs am venit să rezolv și nu cred ca cea de jos știe ce faceți și gândiți dumneavoastră, căci nu e telepată, e doar un om ca și noi ceilalți".

       Coboară împreună cu mine, o ceartă pe Alexandra, îi dau cardul de fața cu madam Cabuz, și gata. Întreb dacă îmi da și mie o dovadă ceva că am făcut cerere de închidere de cont și că am predat cardul. Mi s-a spus sa revin peste 30 de zile și-mi da atunci după ce finalizează. Am plecat...

      După două săptămâni mă sună doama Cabuz să vin, să predau cardul, ca ea nu poate opera închiderea de cont. Spun: "Doamnă dragă, dacă vă aduceți aminte ați venit cu mine personal și ați făcut-o albie de porci pe biata fată de la ghiseu pe data de 14 iulie 2015". Îsi aduce aminte și zice că e în regulă și că trebuie să plece acasă că i se termină programul. Merg, a doua zi, din nou la bancă, vorbesc cu Alexandra și îmi spune să stau liniștit că s-a predat și că nu sunt probleme. Doamna Cabuz Florentina lipsea... nu am sunat-o sa văd ce face. Probabil avea probleme de rezolvat, nu ca mine timp liber....

      Acum două zile, pe data de 10 august, mă sună iar și-mi spune că trebuie să vin din nou la bancă, să fac o cerere de închidere de card. Zic: "Scumpă doamnă, nu sunt în localitate, mă reîntorc pe data de 12 august". Mă roagă să ajung neapărat dimineață, între orele nouă și zece, dar nu mai târziu, deoarece are niște probleme de rezolvat și o să lipsească.

      Și, iată-mă azi, iar în bancă. Merg la etaj, aerul e mult mai fain acolo, trebuie să te ducă capul să lucrezi într-o bancă, la etaj! Nu orice prost ajunge pe o funcție de „Conseiller de Clientele Small Companies”, conform cărții dumneaei de vizită,  zic și eu.

      Mă vede în pragul ușii biroului, își încheie conversația telefonică și mă conduce jos la o altă colegă să fac cererea de închidere de card și mă anunță că mai durează de la această cerere încă 30 de zile. Și ăla a fost momentul maxim. "Maxim, am spus" ca în reclama Vodafone. Erau în bancă, cel puțin treizeci de spectatori, când am început să ridic tonul, întrebând-o dacă își bate joc de mine. "Am deja o lună pe data de 14 și să mai stau încă una? Ca să ce, să iau o amărâta de hârtie de lichidare de cont. Să plătesc iar comisioane cu contul închis? "

        Se întoarce cu spatele la mine și pleacă. Eu, cu o gură mult mai mare, și cu tensiunea crescută-n jugulară, îmi venea să mă duc după ea, să-i bag mâna în păr pe la ceafă și să o dau cu capul de trepte până nu se mai mișca de acolo. A venit un nene de la pază, s-a ridicat și Alexandra de pe scaun și a venit să mă calmeze. Am strigat după doamna Cabuz, spunându-i că, dacă toată lumea care lucrează acolo e incompetentă, eu unde mă duc să îmi rezolv problema. Am spus că vreau să merg la un director. Mi-a răspuns să mă duc unde vreau, după care și-a continuat drumul. Alexandra m-a dus la o alta colegă, care a bătut trei taste și a zis că e gata. Mi-a mai zis că nu trebuie să semnez nimic și să stau liniștit. Alta care îmi spune să stau liniștit. Și pun întrebarea:

      - Ce caut eu, aici, astăzi? Pe extrasul meu apare scris, pe data de 14, lichidare de cont! A ridicat din umeri si a spus că ce avea dânsa de făcut, a făcut. Am întrebat-o cine e în măsură să îmi rezolve problema și m-a îndrumat spre director.

      M-am dus iar la etaj, agentul de pază a venit cu mine pentru a fi sigur că nu o bat pe aia. M-a condus până la biroul directorului. Ajuns acolo, dau de secretară. Mă întreabă în ce problemă îl solicit pe domnul director. Spun: "Am ceva probleme la ghișeu și am vrut să o bat pe d-na Florentina Cabuz. E destul?" 

      M-a poftit înăuntru, m-am prezentat, i-am explicat problema, i-am arătat și un extras de cont aferent lunii trecute, de unde reieșa clar că făcusem lichidarea de cont și cererea de închidere, și că nu înteleg la ce mama măsii mai folosește o bucată de plastic, numită card, dacă contul aferent a fost închis, chiar dacă a fost predat sau nu, și de ce trebuie sa fac drumuri aiurea.

      Pune mâna pe telefon și o cheamă pe doamna Rodica. He, he, șefa cred, fiind una dintre cele mai vechi. Îi spune să rezolve problema cu mine astăzi, văzând și dumnealui dovada din 14, cu cererea, că acele comisioane, care mai derivau din „incompetența” doamnei Cabuz să-i fie oprite personal, eu nefiind nevoit să mai plătesc nimic. Mi-a întins mâna, ne-am salutat și am plecat cu doamna Rodica, care e o femeie de treabă și pe care o cunosc încă din 1991, pe vremea când părinții mei au deschis conturile firmei lor, acolo, dânsa nemaifiind acum la ghiseu sau la relații cu publicul. Mi-a operat ce avea de operat și mi-a comunicat că până mâine se rezolvă și când revin, îmi va da și o dovadă.

      Nu voi mai deschide niciodată vreun cont la BRD. Mai am unul pe persoana fizică, pe  care o să-l închid, după care am să vând și cele 200 de acțiuni BRD Groupe Société Faliménte Générale, care pe vremuri aduceau dividente enorme de maxim 30-40 lei pe an, iar de patru ani, nimic în afară de hârtie la plic....

      Mă întreb, oare ce or face oamenii din țările civilizate în timpul liber, căci noi, chiar și atunci, ne luăm problemele la noi și mai avem și atunci de rezolvat câte ceva. De exemplu, de mers la o bancă unde-ți rămâne cardul blocat în bancomat pe 29 decembrie și banca se deschide abia pe 3 ianuarie, și nu ești în localitate.... și e frig ... și sunt 840km până acasă....

      Poate că ne merităm soarta, dar putem încă să o schimbăm.

      Sțiați că BRD este singura bancă care comisionează alocațiile copiilor?

27 februarie

     Pentru unii este o simplă dată din calendar, pentru urșii polari e un motiv de bucurie pentru că astăzi este “Ziua Internațională a Ursului Polar” sau Ziua Națională a Republicii Dominicane, sau că în 1477 cu o bulă papală Papa Sixt al IV-lea a aprobat înființarea unei universități în Uppsala, Suedia fiind cea mai veche universitate existentă din Scandinavia, sau poate pentru că astăzi în 1882 a avut loc Premiera, la Gimnaziul român din Brașov, a primei operete românești: "Crai nou", de Ciprian Porumbescu. (27 februarie/11 martie), în 1900 este fondat Partidul Laburist britanic, în 1900 este fondat FC Bayern München, în 1932 revista Nature a publicat un articol de James Chadwick prin care se descrie existența neutronului, în 1938 a fost promulgată noua Constituție a României, prin care se introducea dictatura regală a lui Carol al II – lea și sfârșitul regimului parlamentar, în 1940  biochimiștii americani Martin Kamen și Sam Ruben descoperă izotopul carbon-14 sau faptul că tot pe data de 27 februarie 272 se naște împăratul roman Constantin cel Mare. 

     Tot astăzi îți sărbătoresti și tu cele 26 de primăveri, pentru că practic a venit primăvara. Ne mai desparte doar o zi de venirea ei. Sunt mândru că te-am cunoscut, te-am susținut și am crezut în tine. Ai realizat și vei realiza lucruri extraordinare prin meseria pe care ți-ai ales-o. Nu există meserie mai frumoasă, decât să salvezi viața a mii de copii.

     Ai o inimă mare și curată și pentru toți anii în care ai fost primul gând dimineața, când te trezeam să nu pierzi tramvaiul care te ducea la facultate,  și ultimul seara. Dacă ar trebui s-o iau de la început, aș face la fel, iar și iar. Dacă aș avea o singură floare pentru fiecare clipă când m-am gândit la tine, m-aș plimba în propria gradină. La mulți ani ioi !

Doi oameni, un munte și ziua de Sf. Maria

A trecut ceva timp de când nu am mai așternut cuvinte pe pagina mea de blog. Poate pentru că nu mai doream să scriu despre anumite lucruri, care într-un mod sau altul, deranjant, mare parte dintre ele,  îmi atrag atenția și, uneori, nu mă pot abtine să nu le ironizez, dar ceva m-a făcut să imi doresc să împărtășesc și altor prieteni, experiența mea din ziua de vineri 15 august 2014, în ziua de Sf. Maria și, pentru noi cei ce ne-am născut și trăit lângă apă, ziua marinei. Sau poate că în liniștea aceea imensă, după mult timp de aglomerație și zgomot din oraș, m-am auzit gândind!

Pregăteam o plecare la mare, pentru sâmbătă și, Viorel, prietenul meu, cu care urma să plecăm și care se ocupă cu instalarea și întreținerea antenelor satelit, primește în ultima clipă două adrese pentru intervenție, programate pentru sâmbătă, dat fiind faptul ca ziua de Sf. Maria era liberă. Eu, lucrând la companii de “cablu”, știu că nu se supără nimeni dacă mergi și rezolvi problemele oamenilor înainte de data și ora programării, mai ales în zilele de sărbătoare. Penibil, nu? Să nu-ți meargă nici măcar televizorul când ești liber și te odihnești acasă! He, he, îl pun pe Vio să sune și după ce avem confirmarea abonatului, pornim.

Drumul nostru avea sa ne readucă în localitatea Izvoarele din județul Tulcea, unde ultima dată fusesem cu doar o zi în urmă și unde avurăm parte și atunci de destule peripeții, gen fiertul apei în motor, căutarea unei adrese timp de două ore, pentru că rețeaua telefonică nu prea merge în comună, iar lumea nu cunoaște denumirile străzilor, datorită faptului că s-au schimbat de curând, dar după cum am spus, nu vreau să vorbesc acum despre asta.

Am ajuns la adresa respectivă, rezolvăm repede cu antena, îi schimbăm poziția, mutând-o de pe parul din curte, unde o bătea vântul, pe peretele casei. De ce nu or fi pus-o băieții ăia de prima dată așa, nu știm. Important e că au dispărut problemele de recepție. Mergea și lumea era mulțumită.

Din curtea în care ne aflam se vedea muntele Consul sau cum îi mai spun localnicii dealul Consul, cu cele două creste ale sale,  fiind cea mai impunătoare formațiune din zonă cunoscută ca rezervație naturală, fiind considerată printre primele rezervații naturale declarate din România în anul 1927.

Auzisem demult că pe unul din cele două vârfuri s-ar afla un belciug imens de care într-un trecut demult apus, se ancorau nave mari ca cea a lui Noe din potopul biblic. Unde s-ar afla acest belciug, nu știe nimeni. Și ca să nu lungesc suspansul, nici noi nu l-am găsit!

Doamna, căreia îi reglasem antena, chiar ne încuraja să urcăm, spunându-ne că nu-s decât 300 de metri de mers, deși nouă ni se păreau mai mulți la prima vedere, dar ne-a avertizat să luăm apă cu noi și chiar ne-a pregătit o punguță cu puțină brânză și câteva roșii din grădina dumneaei. Am zâmbit, gândindu-mă că pentru 300 de metri de mers nu ne trebuie mâncare dar, cine știa, poate aveam nevoie. La cea de a doua adresă, prin telefon ca să nu batem drumul de pomană,  nu răspundea nimeni, așa că nu ne rămânea decât să ne începem aventura către vârf.

      Traversăm râul Taița, pe un podeț metalic aflat chiar lângă stradă, parcăm mașina sub un copac, la umbră, iau pe umeri rucsacul cu apa și mâncarea primită, aparatul foto în mână și pornirăm. Cel mai nasol era că eu nu prevăzusem că o să urc pe munte cand am plecat de acasă și eram încățat cu o pereche de papuci din piele, dar nu mai conta. Îmi aduceam aminte uneori când mă mai înțepam în spinii necruțători, cărora cred că le făcea o deosebită plăcere să se înfigă în degetele mele de la picioare, dar era prea frumos peisajul ca să uit imediat că mă mai doare sau ustură ceva. Spinii ca spinii, ziua aleasă era superbă și destul de călduroasă, dar în astfel de zile poți avea norocul să observi și șerpii, dar poți avea la fel de bine și ghinionul de a călca pe unul. Oricum nu e de glumă deoarece în aceste zone, trăiesc unii destul de veninoși, mai exact viperele.

       Pe parcurs ce urcam, am făcut o mulțime de poze. Vegetația săracă, dar extrem de frumoasă   se amesteca cu   bucățile    de    stâncă   variat colorate împreună cu florile acelea care se aseamănă cu niște buzdugane albastre creeau peisajul perfect.

     După prima oră de urcat, făcurăm un popas. Începea zona stâncoasă și am decis să facem o pauză. Era o liniște extraordinară. Nici vântul nu adia. Soarele era trecut de orele șaisprezece. Era perfect. Am stat cca douăzeci de minute și ne-am continuat drumul. Am mers un pic pe bâjbâite, deoarece nu prea aveam o viziune exactă, privind de jos în sus, a traseului celui mai convenabil de acces către vârf.

           Câteva ocolișuri și am reușit să ajungem pe cel mai înalt dintre vârfuri. Cel de 333 metri. Știa cucoana ceva de 300m, dar asta era înălțimea, nu lungimea traseului. Ne-a ieșit limba de-un cot până am ajuns acolo sus. Am găsit, în loc de belciug, câteva pietre puse una peste alta de alți turiști care au mai fost înaintea noastră.

           De sus se vedea satul ca-n palmă și toată formațiunea muntoasă din jur. Eram foarte aproape și de celălalt vârf de numai 270m înălțime. Puteam ajunge în două zeci de minute pe el. Oricum, nu cred că aș putea descrie în cuvinte ceea ce vedeam și simțeam. Era superb. Pentru mine nu avea importanță că sunt doar 333 de metri si nu 4000. Parcă puteam să văd toată lumea!

          Drumul de întoarcere a fost mai ușor. Aveam acum o imagine de ansamblu și întotdeauna e mai ușor când cobori. Și uite așa, am ajuns iar la zona cu iarba aceea uscată, înaltă și cu spini...

           Data viitoare o să-mi iau altceva în picioare. Legat de înțepături, vorba mamei: “Până te însori, trece!”

O plimbare de neuitat

      Ora 6.20 dimineața.

      Sună alarma de pe telefonul mobil. Deschid ochii, aşa pe jumătate, localizez telefonul, opresc alarma şi formez repede numarul unei prietene, căreia îi promisesem că o trezesc dimineaţă. Sun o dată, de două ori până îmi dă ton de ocupat, semn că s-a trezit. Apuc iar perna mare şi pufoasă şi mă afund din nou în ea. Mai stau preţ de cinci minute şi deshid ochii. Era 7.10 şi am pornit televizorul. Busu, de pe ProTv povestea ceva de vreme dar nu-l ascultam deşi ar fi trebuit să fiu atent. 

      Am plecat să mă spăl pe ochi şi pe dinţi. Mi-am baut cafeaua. Sună telefonul. Mă uit si văd că mă apela Mihai. Un prieten, cu care imi beau cafeaua in fiecare dimineată, ori un ceai în cazul în care am baut deja o cafea, el ocupându-se cu casele de marcat fiscale. Răspund. Îmi spune să mă echipez mai repede că pleacă la Uzlina, aflată în inima deltei, să citească şi să scoată rapoartele fiscale de la beneficiarii din zonă, loc în care trebuie mers doar pe apă. Vroiam demult să ajung să văd acea zonă şi eram extrem de bucuros, neştiind însă ce urma să se întâmple. Îmi iau repede geanta, pun aparatul de fotografiat în ea, mă uit pe geam afară, soare cu puţini nori, trag repede pantalonii pe mine, cămașa, papucii din piele, nou cumparati, în picioare şi plec.

      Îl găsesc la terasă, băuse deja jumătate din cafeaua, nasoală rău dar... o suportăm ca e servită în locul unde ne adunăm toţi dimineaţa, iar unul dintre noi, nu dau nume, mare scamator a fermecat-o pe una dintre cele două fete de la bar. Ce să facem? E prietenul nostru, cu toate că ne uităm în fiecare dimineață, pe tura respectivei, dacă e supărată sau certată cu colegul de apartament, deoarece s-au și mutat împreună,  ca să ştim la ce ne asteptăm în ceşti. He he, atât timp cât îşi zâmbesc e în regulă.

      S-a cam întunecat, erau nori de ploaie, dar dacă era programat să ne astepte şalupa trebuia să mergem. Am mers așa cam cinci kilometri şi a început ploaia. Nu era o problemă deoarece eram încă în maşină şi până la pontonul cu şalupa din Murighiol mai aveam circa 40km de parcurs pe stradă. Am sperat că se va opri ploaia.

      Am ajuns, în Murighiol, până am parcat, pâna şi băiatul cu şalupa a terminat cu ce mai avea de făcut, a încetat ploaia si a ieşit soarele. Eram fericit că pot folosi Nikon-ul meu fară să-l ud. Ne-am urcat noi doi, o doamnă şi băiatul care urma să ne ducă, în şalupă. Pe doama respectivă trebuia să o lase la un ponton undeva în apropiere. Plecăm. M-am aşezat confortabil, pe păturică, am scos aparatul din geantă şi am am început să fac fotografii. Bucuria ne-a dispărut brusc de pe chip când am văzut ca se întunecă deodată şi incepe să plouă, asta întâmplându-se la maximum cinci minute de când plecasem. Valeuuuuu am luat repede geanta, am băgat aparatul, mare cât frigiderul, în ea, am aruncat şi telefonul mobil acolo, apoi am pus repede geanta într-o pungă, ca să nu se ude. Cu electronicele rezolvasem dar.. eram totuşi în cămaşă, pantaloni si papuci şi cu ochelarii pe nas plini si aia de apă. Nu am un model cu ştergătoare... Și turna, turna... rupere de nori, eram fleaşcă. Mihai a fost inspirat şi avea o bluză de trening, dar nu mai conta. Intra apa şi prin aia. Doamna care era cu noi, a scos repede o geacă de fâş dintr-o geantă şi mi-a dat-o să o pun pe mine. Avea şi glugă. Eram deja ud tot, îmi ploua şi în buzunarele de la spate şi cum nimic nu e de ajuns, a început să toarne şi cu gheată. Bucăţi de mărimea bobului de orez dacă nu chiar puţin mai mari. Am ajuns la pontonul cu pricina, a coborât doamna, şi mi-a sps să îi înapoiez la întoarcere acea geacă prin baiatul de pe şalupă, acela fiind localnic. I-am mulţumit din nou şi L-am rugat şi pe prietenul meu, cu care mai vorbesc uneori să-i dea sănătate.

      Plecăm în continuare. Ploua, tuna... dar ce mai conta. Eu şi Mihai eram uzi ca două pisici scoase din mașina de spălat. La mine cu sau fără glugă era aproximativ acelasi lucru. Şi aşa nu am păr pe cap prea mult, dar decât să sară apa ca de pe streşină, şi să-i ud mai rău pe cei de lîngă mine, am preferat să o ţin pe cap.

      Am ajuns la „Egreta Resort” aşa cum e numită acea proprietate. Superbă în poze dar acum o vedeam în realitate. Ploaia s-a mai oprit. Noi ne-am dat jos din şalupă și am intrat în recepția pensiunii. Mihai s-a apucat de treabă iar eu am început să fac fotografii, cu prmisiunea administratorului, stând mai mult pe sub acoperiş ca să nu ud aparatul.

      

      Era un grup e turisti din Bucureşti care plecau, îşi terminaseră vacanţa, cei de acolo sugerându-ne să mergem cu ei ca să nu ne mai întoarcem cu şalupa descoperită. Respectivii plecau cu un catamaran (ambarcațiune cu sau fără pânze alcătuită din două corpuri de plutire sau două flotoare laterale) acoperit şi părea cea mai bună soluţie.

      Am plecat, făcând de data asta mai mult de patruzeci si cinci de minute, deoarece respectivul tip de ambarcaţiune este mai lent, trebuind să le suport glumele proaste şi nesărate a celor din Bucuresti. Am trecut și pe lângă domnul Vântu, care cu toate că era camuflat l-am recunoscut, ştiindu-i şalupa personală. Pescuia omul cu toate că pescuitul încă e interzis şi el are doar o săptamână de când a ieşit de la mititica. Când am ajuns la pontonul unde aveam maşina s-au repezit să coboare prin prova cu toate că nava era acostată pe partea stangă langă ponton, dar cum ei isi lasaseră bagajele în drum, nu îi ducea capul să deschidă usa laterală. Nu am putut să mă abţin, făcând si eu o glumă pe seama lor ca să nu creadă ca noi aştia din delta suntem chiar asa de ţărani și nu avem idee de metroul lor, iar înainte să cobor, am spus:

      - Atenţie se deschid usile. Urmează pontonul cu peronul pe partea stângă!

      Ne-am urcat în mașină, am dat drumul la caldură şi a apărut și soarele. Ne-am dus la o altă pensiune, numită „Laguna Albastră”, să scoată rapoartele fiscale și să efectueze întreținerea lunară a aparatelor fiscale, am băut câte o cafea să ne mai încălzim, după care am plecat şi de acolo. Am mai mers în alte câteva locuri. Era deja trecut de orele două dupăamiaza şi îmi era foame. Ne-am oprit la un supermarchet, tot din beneficiarii unde avea treabă cu casele de marcat şi cât a făcut ce avea acolo, am cumpărat două pachete de bisuiţi cu cremă şi m-am reîntors la maşină, mâncând deja din unul. Mihai a apărut în scurt timp şi m-a lăsat sa termin de mâncat şi râzând îmi spune că patroana pensiunii „Laguna Albastră” unde băusem cafeaua mai devreme, ne aştepta să mâncam. Am vrut să-i trag una după ceafă dar e mai mare cu şaptesprezece ani ca mine. M-am uitat urât la el, că după biscuiţii aia imi oferea să mai beau si o cutie de coca cola care o avea în mașină, cică să se umfle.

      Am ajuns acolo. Ne aşteptau două farfurii pline cu ciorbiţă de somn. Extraordinar gust. Sunt născut în deltă, mănânc de treizeci şi ceva de ani peşte si specialităţi din peşte, dar ciorbiţă ca aia de somn nu mai mâncasem niciodată. Bună rău. La felul doi, am păpat ceva gen omletă cu suncă presată la mijloc si pe deasupra ras aşa „în scârbă”, cum mai zic eu uneori, caşcaval. Păi să nu-l bat pe Mihai că m-a lăsat sa termin pachetul de biscuiti. Ah, prietenii. E băiat bun şi țin la el. 

      Ne-am ridicat de la masă, multumind proprietarei pentru masa extraordinară şi ne-am urcat în mașină. Am mai oprit pe ici pe colo, la întoarcere să mai fotografiem peisajele. Acum era soare. Nu putea să fie şi când am fost la „Egreta Resort”? 

      Nu e nicio problemă. Promit că luna viitoare, şi în fiecare lună de acum în colo, chiar şi iarna, voi merge iar și sper să fie frumos, dar ma voi uita la meteo, înainte, si-mi voi lua o geacă, preventiv. 

      Nenea Busu, dacă citești asta, bate și tu în ecran şi spune: pentru cei care merg cu barca în deltă, luaţi-vă nene, haine la voi şi cel mai important, o sticlă de votcă. Prietenii stiu de ce!